Casetă extrasă din:
Raport asupra inflației nr.2, mai 2014
Dacă principalul instrument de politică monetară este rata dobânzii, atunci politica monetară poate fi concepută în termenii propuşi de renumitul economist american John B. Taylor. John B. Taylor, profesor la Stanford, a emis în anii 90 teoria conform căreia banca centrală ar trebui să ţină cont la stabilirea ratei dobânzii de două elemente: rata inflaţiei şi decalajul dintre PIB realizat şi PIB potenţial (output gap). Versiunea originală propusă de Taylor poate fi reprezentată astfel:
it = πt + rt* + aπ (πt -πt*) + ay (yt - y̅t), unde:
it - rata de bază ; πt - rata inflaţiei; 
πt*- rata inflaţiei ţintită; 
rt* - rata de bază reală de echilibru;
yt - logaritmul natural al PIB real; y̅t - logaritmul natural al PIB potenţial.
În această ecuaţie, parametrii aπ şi ay trebuie să fie pozitivi. Totodată, Taylor în lucrarea publicată în anul 1993 propunea setarea acestor parametri la nivelul de 0.5 fiecare (aπ = ay = 0.5). Principiul de funcţionare a regulii lui Taylor este unul foarte simplu, dar în acelaşi timp foarte eficient şi sugestiv. Astfel, banca centrală îşi poate cuantifica şi promova o politică monetară cât mai coerentă. Prin urmare, odată cu apariţia unor presiuni inflaţioniste, banca centrală înăspreşte politica monetară (prin majorarea ratei de bază), iar în caz contrar o relaxează (prin diminuarea ratei de bază). De menţionat că, instrumentele de politică monetară au laguri lungi şi variabile, ceea ce impune ca o decizie luată la momentul actual să aibă un efect în viitor. În general, aceste laguri pot varia de la trei trimestre până la şase trimestre. Prin urmare, deciziile de politică monetară luate la momentul actual vor fi întemeiate preponderent pe semnalele viitoare, pe prognozele efectuate. Astfel, principalele dificultăţi cu care se confruntă băncile centrale din toată lumea sunt cuantificarea cât mai exactă a canalului ratei dobânzilor şi elaborarea unor prognoze ale principalilor indicatori macroeconomici cât mai consecvente.
În continuare prezentăm câteva scenarii create din date artificiale, dar care ar explica în mod simplist prin date concrete cum funcţionează regula lui Taylor.
Tabelul nr. 1
|
Scenariul
|
aπ
|
ay
|
rt*
|
πt
|
πt*
|
yt
|
y̅t
|
it
|
|
1
|
0.5
|
0.5
|
2 %
|
1 %
|
2 %
|
1 %
|
2 %
|
2.0 %
|
|
2
|
0.5
|
0.5
|
2 %
|
2 %
|
2 %
|
2 %
|
2 %
|
4.0 %
|
|
3
|
0.5
|
0.5
|
2 %
|
3 %
|
2 %
|
3 %
|
2 %
|
6.0 %
|
|
4
|
0.5
|
0.5
|
2 %
|
3 %
|
2 %
|
2 %
|
2 %
|
5.5 %
|
Conform datelor din tabelul nr. 1, se evidenţiază că, în cazul în care rata inflaţiei este egală cu rata ţintită (πt = πt*) şi creşterea PIB este egală cu cea a PIB potenţial (yt = y̅t), rata de bază va fi egală cu 4.0 la sută (scenariul 2). În aceste condiţii, economia se află în echilibru, astfel situaţia poate fi considerată ideală sau de bază. Analizând scenariul 1, se conturează că, dacă rata inflaţiei coboară sub rata ţintită, iar creşterea PIB coboară sub cea potenţială, banca centrală trebuie să relaxeze politica monetară pentru a stimula economia şi respectiv orientarea inflaţiei spre ţinta anunţată (it=2.0 la sută < 4.0 la sută). În scenariile 3 şi 4 se poate deduce care va fi decizia băncii centrale în cazul apariţiei unor presiuni inflaţioniste. Astfel, odată cu apariţia presiunilor inflaţioniste, banca centrală majorează rata de bază pentru a stabiliza cadrul macroeconomic.
